“Singurătatea e o pauză bine meritată”, îmi spunea cineva, înainte de a pleca. Și am simțit asta din plin în prima lună departe de casă. Un alt pat în care gândurile mele să o ia razna înainte de culcare, alți oameni, alte idei, alte străzi de colindat, alt program, alte priorități. Nu prieteni, nu iubiți, nu colegi de cameră și poate cel mai important, nu telefon. O lună în care sufletului meu egoist nu i-a păsat de nimeni și nimic în afară de propria-i stare (de bine).
Doar că prima lună a trecut…și am fost trezită brusc la o realitate pe care am ignorat-o în mod conștient până acum: o petrecere și două zâmbete nu mă vor face niciodată să mă simt acasă, doar pentru că nu sunt acele zâmbete… și nu sunt acei oameni pe care m-am obișnuit să îi am alături și a căror lipsă o simt teribil acum.





Cruciada Culturii
Presa în blugi!